Criza de afect la copil

Cu toate că suntem mai degrabă obișnuiți să înțelegem prin dezvoltare componenta corporală, fizică, e important de reamintit că omul este nu doar corp, ci și minte. Mintea și corpul nu sunt separate, ele funcționează împreună într-o îngemănare complexă, frumoasă și poate chiar perfectă. Mintea și corpul simt împreună, "știu" împreună în același timp. În stare de sănătate, când corpul crește, crește și mintea. Mintea e asociată cu inteligența și nu e neadevărat. Însă tot minte e și universul afectiv. Emoțiile. Sentimentele. În general, ceea ce numim trăire. De fapt, mintea-corpul sunt emoții, sunt sentimente. Atuci când spunem că simțim, simțim și cu mintea, și cu corpul. Mintea nu e doar creier. Mintea e și inimă. O emoție o simțim și cu inima, și o simțim și cu stomacul, și cu musculatura. Când ne este frică simțim stomacul strâns, ni se înmoaie picioarele, avem gâtul încordat, nu?

Psihologia spune că ne naștem cu un set de emoții de bază. Furia, frica, tristețea, bucuria sunt câteva dintre ele. Bebelușul le simte încă dinainte să poată gândi și să poată vorbi. Simte aceste emoții dinainte de a fi conștient că mama lui este ceva separat de el. Cum le simte? Cu corpul, mai ales, dar și cu acel început de minte. Mintea se construiește din relația lui cu mama, cu tatăl, cu persoanele care îl îngrijesc. El are o nevoie, cineva vine și i-o satisface (de exemplu, îl hrănește), el se simt satisfăcut și liniștit. Data viitoare își va "aminti" că atunci când sânul sau biberonul apar urmează o experiență bună, plăcută, iar el va fi bucuros. Bucuria e o emoție. Atunci când sânul sau biberonul întârzie el este furios. Furia este o emoție.

Sentimentele sunt trăiri mai complexe, care apar mai târziu în dezvoltare, sunt mai stabile în timp, durează. Iubirea e un sentiment. Emoțiile durează mai puțin și sunt mai furtunoase.

Copilul cu vârsta peste 1 an, odată cu spectaculoasele achiziții ale mersului si limbajului, dar în special cu cea a mersului, dobândește un acces mult mai larg la lumea din jurul său. Începe să exploreze cu nesaț tot ce vede, aude, atinge, gustă, miroase, merge mai departe, și mai departe. Mama descoperă că explorarea pare incompatibilă cu siguranța copilului. Cel mic nu știe să se apere de pericole, nici nu le vede, nici nu le intuiește. Cel mic nu știe nici ce sunt obiectele din jur, nici ce fac ele, la ce sunt bune sau nu sunt bune. Îi revine mamei rolul de a îl ajuta să descopere aceste răspunsuri, de a îi arăta, de a îi explica, de a-l ajuta să înțeleagă, adecvat vârstei lui.

Micuțul vrea ceva, mama (sau alt copil, sau alt adult) îi refuză dorința. Micuțul vrea să facă ceva și nu îi reușește atunci, pe loc. Mama vrea ceva pentru micuț, iar el nu vrea. Toate acestea sunt situații în care copilul va simți frustrare și, cel mai probabil, se va înfuria. La aceasta vârstă furia se trăiește vulcanic, foarte intens. Apare brusc, invadează totul, copil, mamă, persoane din jur.

E momentul să aflăm o informație importantă. Ființa umană nu se naște cu un control asupra emoțiilor. Controlul se învață. Animalele nu controlează, ele doar descarcă emoția. Omul, o ființă socială, ca să poată trăi cu ceilalți are nevoie de acest control. Acesta este copilul dumneavoastră. O ființișoară copleșită de propriile dorințe, de voința celorlalți și de emoțiile pe care le simte cu mintea și corpul său încă puțin dezvoltate comparativ cu un adult.

Cum trăiește mama această situație?

Pentru că relația mamă-copil a fost încă de la începuturi una foarte strânsă, vitală, în sensul în care bebelușul nu poate să trăiască fără o mamă care să îi ofere îngrijire și care să îl ajute să simtă că există, cel mai probabil mama va simți și ea intens în interiorul ei starea copilului său. O mamă cu un copil care trăiește această furtună emoțională se simte cel mai adesea neputincioasă. Cu cât durata în care se exprimă această furie crește, cu atât mama poate fi la rândul ei copleștită de neputință și se va înfuria.

Unele mame nu se mai pot controla și își bruschează copiii, nu din răutate, ci ca o consecință a neputinței lor, inclusiv emoționale, în fața acestei situații. Alte mame se învinovățesc, se consideră incapabile să fie mame. Sunt și mame care se simt sfidate de copil, simt că li se face în ciudă și intră într-o luptă cu copilul.

Toate aceste situații descrise sunt puternic legate de felul în care mama s-a raportat de-a lungul vieții la propriile emoții. Ne putem pune întrebări. "Sunt un om care își permite să trăiască furia?" "Știu să mă bucur?" "Împărtășesc bucuria mea cu ceilalți, o exprim?" "Cum reacționez când un om apropiat mie sau un coleg de muncă sau un șef e furios? Mă sperie? Plâng? Mi se înmoaie picioarele? Țip? Evit acel om? Rămân acolo? Încerc să îl calmez?" "Tac și îl las să trăiască furia apoi vorbesc cu el"

Răspunsurile fiecăreia la aceste întrebări vă vor ajuta să vedeți mai bine cum simțiți când cel mic este furios, frustrat. Vă vor permite puțină distanță între dumneavoastră și copil. Veți putea să vedeți mai bine diferența dintre cum trăiește el, micuțul fără control, emoțiile și cum le "întâmpinați" dumneavoastră.

Există mai multe metode, teorii, îndrumări care vin din sfera psihologiei.

O să vă spun opinia mea, așa cum mi-am format-o ca specialist, ca mamă, ca om printre oameni. Nu cred că există rețete pentru că fiecare copil e unic și familia lui e unică.

• 1) Gândiți-vă că aveți în față un copil mic, nu un adult.
• 2) Asigurați-vă că nu se va lovi, nu își va pune viața în pericol (unii copii se dau cu capul de pământ, de perete etc.), însă faceți-o fără panică sau, dacă simțiți panică, reamintiți-vă că e un copil mic și că va trece această criză.
• 3) Dați-i voie să trăiască acea emoție. Mi se pare unul dintre îndemnurile esențiale. Societatea noastră este una care încă se opune trăirii furiei (adesea și tristețea este considerată inadecvată). Dacă acum le cerem să nu trăiască emoția, cu timpul vor ajunge să o reprime, iar consecințele nu sunt deloc bune. Pentru a controla sănătos o emoție avem nevoie de acces la ea, mai întâi, avem nevoie să o cunoaștem, să înțelegem, să îi dăm un sens.
• 4) Dacă simțiți că nu puteți să suportați să fie furios, întrebați-vă din nou ce anume vă face să nu suportați o emoție care e normală, naturală, o avem toți, iar el are de ce să fie furios, tocmai i-a fost refuzată o dorință sau nu a reușit să ducă la capăt ceva ce încerca să facă.
• 5) Rămâneți în preajma copilului, însă la o distanță care să îi permită să trăiască ceea ce l-a copleșit, dar să vadă că îi sunteți alături. Puteți să îi spuneți (cu iubire, cu înțelegere) că sunteți acolo lângă el dacă are nevie de dumneavoastră.
• 6) Sunt copii care au nevoie să fie luați în brațe. Nu mă refer la cei care vă cer acest lucru. Mă refer la cei care nu se pot opri, consola decât dacă sunt ținuți strâns în brațe. Cel mai adesea ei se zbat foarte tare, dupa care se vor cuibări liniștiți și suspinând în brațele dumneavoastră. Alții vor să fiți doar prin preajmă. Și unii, și alții vor riposta dacă încercați să îi îmbrățișați.
• 7) După ce criza trece și se liniștesc, arătați-le că îi iubiți. Ajutați-i să vadă că aceste emoții nu sunt rele, nu atrag pedepse, nu se supără părinții pe ei pentru că au fost furioși.
• 8) Numiți emoția. Spuneți-le că au fost furioși și din ce motiv. Faceți-o cu empatie!
• 9) Pregătiți-vă să aveți multă, multă răbdare. E o perioadă complicată, dificilă, dar care va trece spre vârsta de 4 ani și va fi o bază bună pentru viitorul copilului.