Anxietate de separare și atașament

Introducere

În general, când vorbim de anxietate de separare vorbim și despre atașament. Atașamentul, pe scurt, reprezintă tipul de relație pe care bebelușul îl stabilește cu mama sau cu persoana principală de îngrijire. Se consideră că atașamentul are la bază tendința naturală a bebelușului de a căuta apropierea de o persoană care să îl îngrijească. Anxietatea de separare și, totodată, tipul de atașament sunt observabile atunci când copilul este separat de mamă sau de figura principală de îngrijire: la plecarea și la revenirea acesteia.

Toate mamele care au copii mai mari de 7-8 luni pot să confirme că, în general, atunci când pleacă de lângă copilul lor acesta începe să plângă. Mai toți plâng și când mama revine în încăperea din care plecase. Pe măsură ce copilul crește, dar aceste comportamente par să rămână, mamele se panichează, intră într-un fel de disperare pentru că nu știu ce se petrece cu copilul. Mai cu seamă dacă o perioadă de timp părea că cel mic a depășit această separare dureroasă.

Existența de sine stătătoare, în sens psihic, nu e implicită la copil, ea se construiește începând de la naștere. Copilul se naște ca o persoană distinctă de mama lui, în pântecele căreia a crescut, însă această realitate biologică, fizică este diferită de realitatea psihică. Pentru ca un bebeluș să poată trăi, să poată crește, nu are nevoie doar de gene bune, de o condiție organică favorabilă, ci și de o ființă umană, de un adult care să îl poată îngriji. A îngriji un bebeluș înseamnă mai mult decât a îl hrăni, a îl spăla, a îl adormi. Înseamnă a fi acolo pentru ca, împreună cu mama, bebelușul să își poată construi un univers psihic, o imagine de sine.

De fapt, a îngriji un bebeluș, acțiunea de a îngriji un bebeluș începe cu capacitatea mamei de a iubi bebelușul aflat în brațele sale. Natura contribuie din plin la nașterea acestui sentiment: sunt eliberați hormonii necesari și se dă, astfel, frâu liber instinctului matern. Treptat, mama se topește de dragul micuței ființe aflată în totala sa grijă, dar este și foarte îngrijorată ori de câte ori acesta plânge. În primele zile de viață acest lucru se întâmplă des.

Putem face un salt, în discuție, direct la vârsta de 7-8 luni, când deja bebelușul se va fi obișnuit cu mama care îl iubește și îl îngrijește, cu faptul că nu este tot timpul acolo exact când are el nevoie, cu faptul că trebuie să aștepte puțin până când mama va veni. Acest bebeluș a început să descopere că mama este ceva ce se află în afara sa, iar nu peste mult timp va ști și că acest în afară înseamnă o altă persoană. Ne amintim că e persoana fără de care el nu ar fi ajuns astăzi unde a ajuns. Aceeași mamă îi produce și supărare, pentru că ea vine și pleacă. Pleacă și, mai ales, el încă nu știe că mama se va întoarce. Va putea să înțeleagă mai bine abia după vârsta de 8 luni, odată cu ceea ce se numește constanța obiectului și cu jocul pe care, instinctiv, mamele îl joacă cu cel mic – jocul de-a cucu-bau. Creierul s-a mai dezvoltat puțin (în realitate, s-a dezvoltat spectaculos), iar acum micuțul e pregătit să își poarte mama în minte până când ea se întoarce. Când spunem e pregătit ne referim la faptul că acest proces de înțelegere a început. Definitivarea lui mai durează în timp și este în strânsă legătură cu aceeași maturizare neurologică.

Ce legătură au toate acestea cu anxietatea de separare?

Bebelușul plânge când mama pleacă pentru că nu se simte încă pregătit să facă față singur realității în care trăiește și pe care nici nu o cunoaște. Este un adevăr. El nu mai este atât de mic ca în primele zile de viață, însă nu e nici atât de mare încât să poată face lucrurile singur.

Mai târziu, peste vârsta de 1 an, când deja merge în picioare și chiar spune cuvinte, plânsul la plecarea mamei este semnul faptului că, deși s-a mai autonomizat un pic și vrea să facă lucruri singur – uneori doar singur – încă nu se poate despărți de mamă. Ea este sursa lui de siguranță, de confort, mama îl iubește și îl protejează. Dacă ne reamintim că atașamentul și anxietatea de separare au la bază tendința naturală, înnăscută de a căuta apropierea unui adult și facem legătura cu posibilitatea redusă a copilului de a se descurca singur, putem înțelege mai bine de ce copiii noștri se agață de noi, plâng și strigă “Mami!” ori de câte ori vrem să plecăm, deși au deja 2 ani. Partea bună este că aproape orice mamă știe, simte să lase puțin câte puțin spațiu pentru creșterea copilului. Simte când poate crește timpul în care cei doi stau despărțiți cu 30 minute în plus.

Copilul plânge și la revenirea mamei. Multe mame se întreabă cu mirare din ce motiv se petrec lucrurile așa. Greșesc ele cu ceva? Plânsul, în măsura în care nu durează foarte mult și nu e însoțit de manifestări atipice care atrag atenția în mod deosebit, este un plâns eliberator. Mama s-a întors, copilul protestează, este furios pe ea că a fost plecată și l-a lăsat cu altcineva. Majoritatea copiilor au capacitatea de a trece repede peste aceasta reîntâlnire și își continuă activitatea anterioară. Există și copii care nu reacționează deloc. Nici la plecarea mamei, nici la revenirea ei. Profit de ocazie pentru a spune că există mai multe tipuri de atașament despre care poate vom avea ocazia să vorbim altădată.

Cum gestionăm anxietatea de separare?

Între 7-8 și 12 luni

• 1. Jucați-vă cu cel mic jocuri care să îi permită să învețe că un obiect pe care nu îl vede (ascuns) nu e dispărut pentru totdeauna, ci reapare.
• 2. Nu plecați de lângă copil fără să îi spuneți că plecați și când vă întoarceți, indiferent cât de mic este el, chiar și atunci când credeți că nu poate înțelege ce îi ziceți.
• 3. Creșteți progresiv timpul petrecut separat de copil. Începeți cu durate scurte de câte 10-15 minute.
• 4. În acest timp copilul lăsați-l cu o altă persoană, nu singur.
• 5. Atunci când introduceți această persoană nouă, bunică sau bonă, nu o faceți brusc. Petreceți timp cu toții împreună vreme de câteva zile, poate o săptămână.
• 6. Faceți-vă curaj să plecați cele 10 minute chiar dacă sunteți speriată. Este o trăire normală. O vreme această anxietate va continua să existe în dumneavoastră, dar pe măsură ce crește timpul în care sunteți plecată și vedeți că micuțul este bine o să vă liniștiți.
• 7. Amintiți-vă mereu că nu doar copilul învață să se separe de mamă, ci și mama de copil.

Peste vârsta de 1 an

Nu plecați de lângă copil fără să îi spuneți că plecați și când vă întoarceți. Oferiți-i un reper: „când te trezești după somnul de după-amiază” sau „după ce mănânci prânzul”

• 1. Creșteți progresiv timpul petrecut separat de copil. Începeți cu durate scurte de câte 10-15 minute în cazul în care până la acea vârstă nu ați mai făcut-o.
• 2. În acest timp copilul lăsați-l cu o altă persoană, nu singur.
• 3. Atunci când introduceți această persoană nouă, bunică sau bonă, nu o faceți brusc. Petreceți timp cu toții, împreună vreme de câteva zile, poate o săptămână.
• 4. Faceți-vă curaj să plecați cele 10 minute chiar dacă sunteți speriată. Este o trăire normală. O vreme această anxietatea va continua să existe în dumneavoastră, dar pe măsură ce crește timpul în care sunteți plecată și vedeți că micuțul este bine o să vă liniștiți.
• 5. În situația în care copilul intră în colectivitate (grădiniță), pe cât posibil căutați o grădiniță care, în cazul în care copilul este prea speriat, să vă permită să petreceți timp undeva în preajmă, urmând ca în zilele următoare să creșteți treptat timpul pe care îl petrece în grădiniță și să desreșteți timpul în care dumneavoastră vă aflați în preajmă.
• 6. În cazul în care copilul are o jucărioară preferată, dați-i posibilitatea să o aibă cu el la grădiniță. Acea jucărie are rolul de a-l calma atunci când se află într-o situație sau într-un mediu nou, necunoscut.
• 7. Atunci când plecați de lângă el trasmiteți-i un mesaj pozitiv, de încredere în el și în dumneavoastră. Copilul se va sprijini pe ceea ce „vede” în ochii dumneavoastră. Acest lucru înseamnă că va căuta să vadă o mamă liniștită, încrezătoare.
• 8. Amintiți-vă mereu că nu doar copilul învață să se separe de mamă, ci și mama de copil.

Cuvânt de încheiere

În încheiere doresc să subliniez și să explic un aspect des întâlnit în discuțiile mele cu părinții. Copiii suportă mai bine adevărul atunci când văd, simt din partea părinților că adevărul nu e periculos. Aceasta este o frază esențială, o frază care oglindește felul în care părintele, mama sau tatăl, contribuite la construirea universului psihic, la stabilitatea emoțională a copilului.

Se întâmplă adesea ca părinții să fugă, literalmente, să se ascundă de copii, spre exemplu atunci când pleacă la serviciu. Acest ucru se petrece când pentru părinte (fie mamă, fie tată) este imposibil de suportat plânsul copilului, anxietatea acestuia. Acești părinți simt că odată ce copilul lor plânge și panica lor crește. Din acest motiv tind să plece pe ascuns. Ceea ce părinții nu știu, însă, este că în astfel de situații copiilor le va fi și mai greu să înțeleagă ce se petrece și cu atât mai greu să vadă în această plecare ceva pozitiv. Orice mamă a simțit că e mai ușor să plece pe ascuns, nu e un capăt de lume să încerce așa ceva. Însă o mamă, un tată înseamnă un adult, un adult care știe că plecarea în sine nu e ceva rău, așa că părintele poate suporta mai bine decât copilul această despărțire și îi poate spune adevărul și lui. Destul de repede după ce copilului i se oferă posibilitatea de a cunoaște adevărul, de a participa la plecarea părinților de acasă, inclusiv de a plânge, copilul își va răsplăti părinții cu imaginea unui copil încrezător în el și în mama sa.

Articolul a mai apărut și în cadrul sesiunilor online ținute pe pagina de Facebook Bebelini și Bebeline